Atașamentul securizant: echilibrul dintre intimitate și autonomie

Dacă ai citit și articolele precedentele în care am prezentat celelalte trei tipuri de atașamente nesănătoase, probabil ai observat faptul că ceea ce le face disfuncționale este modul în care fiecare persoană se raportează la ea însăși mai întâi.

Felul în care trăim în relații ne oglindește lumea internă, atitudinea față de noi înșine.

Anxiosul se abandonează pe sine, ceea ce îl face să creadă și să se teamă că și ceilalți îl vor abandona.

Evitantul se deconectează de la sine și nevoile sale, ceea ce îl determină să procedeze la fel și cu ceilalți.

Ambivalentul obosește permanent în urma jocului de apropiere extremă și îndepărtare extremă, relațiile sale fiind un du-te - vino plin de confuzie.

Niciun tipar de atașament nu se manifestă 100% într-un singur fel.

Fiecare persoană trăiește cu un tipar de atașament dominant, însă nu asta o definește.

Omul este mult mai complex de atât. De asemenea, tiparele de atașament se pot schimba de-a lungul vieții, deoarece felul în care procesăm experiențele pe care le trăim, ne modelează în diferite moduri.

Cu toate acestea, instinctul nostru de a crește, de a evolua și a ne transforma tinde întotdeauna spre un echilibru. Părțile sănătoase din noi sunt cele care ne arată drumul nostru spre starea de bine, autenticitate, libertate și conexiune.

Astfel, am putea spune că punctul spre care tindem prin disfuncționalitățile noastre este atașamentul securizant. Toate formele prin care ne auto-sabotăm manifestând un alt tipar de atașament sunt tot încercările noastre de a ne simți în siguranță, doar că o facem inconștient, fiind programați să reacționăm încă de timpuriu prin auto-sabotaj.

Însă, este important să ne aducem aminte de această direcție sănătoasă, să tindem spre ea și să lucrăm cu noi înșine pentru a ajunge cât mai aproape de autonomia și siguranța pe care ne-o oferă atingerea unui atașament securizant. Însă, pentru a-l putea atinge, este important să îl vedem și înțelegem.

Încă de la naștere, bebelușul are nevoie de conexiunea cu mama sa, pentru a se simți în siguranță. Atingerile, privirile, hrana și îngrijirea îi satisfac nevoile de supraviețuire. Pentru ca lucrurile să decurgă în acest mod sănătos, este necesar ca mama să trăiască în așa fel încât să fie disponibilă copilului. Dacă nu primește ajutor și nu are resursele necesare pentru a se dedica bebelușului ei, atunci încă de la început, atașamentul acestuia se va baza pe teama de abandon, deoarece corpul stochează informația conform căreia nu se află în siguranță și cel mai probabil va dezvolta mecanisme de apărare specifice: bebelușul va dezvolta frici, va învăța să reprime emoții, se va disocia de emoțiile intolerabile sau va somatiza.

Apoi, pe măsură ce mecanismele de explorare a lumii se dezvoltă, copilul are nevoie de siguranță pentru a-și da voie să își pună în aplicare nevoia de a cunoaște împrejurimile, însă are nevoie și de spațiu și permisiuni pentru a face asta. El are nevoie ca mama sa să fie acolo și să îi permită să se miște, atât timp cât nu există un pericol real. Astfel, copilul învață că își poate obține autonomia și aflându-se într-o relație.

Dacă mama îl sufocă, din propria teamă că s-ar putea întâmpla ceva rău cu el, atunci acesta va învăța să își evite mama și să își reprime nevoile. Mai târziu, atunci când capacitatea de a-și conștientiza emoțiile crește, copilul are nevoie de oglindire în relație cu mama.

Spre exemplu, dacă este trist, el nu are capacitatea să își dea seama ce anume îl întristează, însă mama poate veni în întâmpinarea nevoii lui și să îi ofere variante de răspuns la tristețea lui astfel incât să înceapă să identifice cauzele emoțiilor sale: Ce anume te întristează? Ești obosit? Ai nevoie să te țin în brațe? Spune-mi ce s-a întâmplat. Iar copilul va răspunde în funcție de cum se poate exprima. Acesta este, de fapt, un exercițiu, care necesită timp.

Dacă în mod frecvent mama nu este în contact cu propriile emoții și nu știe cum să le proceseze într-un mod sănătos, atunci asta se va vedea în relația cu copilul. Dacă, spre exemplu, atunci când mama simte teamă, își acoperă această frică cu furie, atunci va răspunde cu furie și la teama copilului.

Practic, ce avem noi nevoie să învățăm încă din primii ani de viață este faptul că putem fi autonomi și în același timp într-o relație. Un atașament securizant este un spațiu intern în care ne obținem atât conexiunea, cât și independența sănătoasă.

Astfel, un adult cu un atașament securizant este un adult care se simte în siguranță cu el însuși, în primul rând, care își identifică nevoile și le onorează, care își identifică și simte emoțiile, acționând în direcția stării sale de bine reale.

Un adult sănătos hrănește relațiile sănătoase din viața lui, în care se simte iubit și în același timp primește și spațiul de a crește, lăsându-se și el hrănit. Într-o relație de cuplu, o persoană cu un atașament securizant își poate identifica nevoile specifice și comunica într-o manieră asertivă, în care își dă voie să fie vulnerabil, să își deschidă inima și să se arate.

Astfel, își poate vedea și partenerul într-un mod clar și realist și îl poate chiar ajuta, parțial, să se vindece. Asta nu înseamnă că va face asta în orice relație, ci mai degrabă că are capacitatea de a selecta oamenii pe care să îi păstreze în viața sa, acționând în direcția stării de bine și a evoluției personale, nu în numele fricii de a rămâne singur, deoarece atunci când te simți în siguranță cu tine însuți, singurătatea nu mai reprezintă un pericol.

Deși poate părea o formă de idealizare în ceea ce privește acest tipar de atașament, reamintesc faptul că el este mai degrabă ceva spre care tindem. Suntem imperfecți, viața este imprevizibilă și ne duce în etape care mai de care mai provocatoare, care ne pot trezi temeri, furii, confuzii, dispreț.

Ceea ce înseamnă un atașament securizant intern este faptul că le poți procesa într-un mod sănătos. Iar dacă nu poți, ceri ajutor. Unul din cele mai puternice elemente ale părții noastre sănătoase este curajul de a ne lăsa vulnerabili, curajul de a cere ajutor, ascultarea nevoii de conexiune la ceilalți, deoarece ne naștem în relații, suntem răniți în relații și tot în ele ne și vindecăm.

În concluzie, pentru a putea avea relații hrănitoare, în care să ne simțim în siguranță și să ne putem accesa și potențialul de evoluție, cel mai important este să avem o relație bazată pe acceptare și iubire cu noi înșine. Iar dacă nu am fost învățați asta, atunci, ca adulți, acum avem capacitatea de a ne obține dreptul la iubirea de sine. Trăim într-o lume care ne oferă foarte multe șanse de informare și vindecare, iar ceea ce ne poate sta în cale este doar teama de a ne schimba. Avem puterea de a ne schimba tiparul de atașament, avem puterea de a ne schimba viața și avem dreptul la fericire și iubire, în siguranță și libertate.

Dacă ți-a plăcut acest articol te invităm să citești și alte articole abonându-te la newsletter-ul nostru. Completează formularul de la finalul paginii iar noi te anunțăm când publicăm următoarele articole.