Atașamentul de tip anxios: când teama de a fi părăsit este mai mare decât iubirea

Atașamentul reprezintă nevoia naturală de conexiune umană, care există încă de la naștere și care trebuie satisfăcută de figurile de atașament, de obicei mama și tata (depinde de cine este crescut copilul).

Figurile de atașament sunt cele care trebuie să fie flexibile și deschise către copil, să îl vadă și să caute în mod creativ modalități de a-i oferi și arăta iubirea necondiționată.

Tiparul de atașament se transmite de la o generație la alta, iar fiecare persoană reacționează în felul ei. Iată că iubirea care se presupune a fi necondiționată, ajunge, de fapt, limitată de propriile condiționări umane, astfel iau naștere trei tipuri principale de atașament nesănătos: anxios, evitant și ambivalent. Cel sănătos, care se bazează pe curgerea iubirii, respectarea limitelor, a libertăților și impunerea unor reguli destul de rigide, dar și flexibile se numește securizant.

Deși este trist când ne gândim la faptul că aceste forme nesănătoase de atașament ne afectează toate laturile vieții, vestea bună este că tiparul de atașament poate fi schimbat și aproape oricine poate ajunge să aibă un atașament securizant în relațiile cu cei dragi.

Din păcate, prea puțini părinți au avut parte de iubire necondiționată, astfel încât să poată oferi la fel copiilor lor. Termenul de iubire necondiționată este folosit pentru a exprima felul liber în care acceptăm ca și părinți devenirea copilului nostru fără a îngradi sau respinge anumite aspecte.

Când ne primim și ne înțelegem pe noi înșine putem oferi celuilalt libertatea de a fi autentic. Modalitatea de conectare cu propria persoană este definită de relațiile primare. De-a lungul vietii ne lupăm cu nevoia de a fi autentici și nevoia de acceptare din partea celorlalti. Uneori. chiar fără a fi conștienți facem compromisuri mari, compromisuri ce erodează acel nucleu de adevăr interior.

Dacă am defini iubirea condiționată, ar suna în acest fel: O senzație constantă de presiune, ideea de a fi condiționați de adulții care ne îngrijesc să fim pe placul lor, chiar dacă trebuie să renunțăm la o parte din natura noastră și acest compromis aduce un efort interior imens.

Vom descrie în acest articol atașamentul de tip anxios, iar în următoarele articole le vom aborda și pe celelalte.

Atașamentul de tip anxios

După cum îi spune și denumirea, acesta poartă la bază anxietatea, însă nu este orice fel de anxietate, ci mai degrabă anxietatea de separare. Adică, teama de a fi părăsit, abandonat.

O persoană care se atașează în acest fel de cei dragi, în special de partener, a avut o copilărie în care s-a simțit neglijată, a trăit cu o mamă agresivă, inconstantă, de la care niciodată nu știa la ce să se aștepte. Dat fiind faptul că a fost adeseori criticată, judecată, agresată, a învățat că trebuie să prevadă întotdeauna orice pericol, orice eveniment sau moment care o poate răni în relația cu mama. Practic, poartă permanent în suflet un gol din lipsa de iubire pe care îl umple cu această formă de stres: Trebuie să previn durerea, trebuie să mă asigur că nu voi fi părăsit, trebuie să fac tot posibilul să nu fiu abandonat.

Interesant este faptul că aceste gânduri nu sunt conștiente, ele se manifestă prin diferite comportamente de control, precum gelozia excesivă, verificare, cereri de reasigurare frecvente, o deschidere emoțională exagerată și o atitudine de agățare.

De asemenea, persoanele cu atașament anxios se și atașează foarte repede de oameni, până la punctul de idealizare.

Îmi idealizez partenerul și îi fac toate poftele pentru a mă asigura că nu pleacă de lângă mine. Nu este nimic greșit în a-ți admira partenerul și a fi atent cu el, însă problema apare atunci când te lași frecvent pe tine pentru el. Iată că așa apare și inversul monedei. După ce oferă foarte, foarte mult, peste așteptările și nevoile partenerului, persoana cu atașament anxios obosește și trage concluzia că a oferit prea mult, că iubește prea mult, că nu este iubită, astfel încât nu doar că își retrage foarte mult din angajamentul din relație, dar se și revoltă.

Pe cât de caldă este, pe atât de rece poate deveni atunci când se simte rănită, atunci când observă că ceilalți nu au atât de multă nevoie de ea, pe cât are ea de ei. Devine furioasă, plânge, suferă cu adevărat enorm, se simte foarte rănită, poate chiar să ajungă la comportamente de infidelitate, după care ajunge din nou la concluzia că a fost abandonată, așa cum i s-a întâmplat toată viața. După ce se calmează, e posibil să se simtă vinovată pentru felul în care s-a comportat, astfel că revine la obiceiul de a oferi peste puterile sale, de a se trăda din nou, de a se abandona din nou pe sine. Da, de a se abandona din nou pe sine.

Deoarece ceea ce face o persoană care se atașează anxios de ceilalți să prevadă permanent abandonul este o proiecție, deoarece ea se abandonează pe sine foarte mult: Chiar dacă am nevoie de o baie caldă, să mă relaxez, o să îi fac partenerului/partenerei cea mai bună cină, chiar dacă nu mi-a cerut asta, pentru că este important să întâmpin orice formă de supărare, trebuie să ofer totul. Dacă nu îi îndeplinesc toate nevoile, atunci s-ar putea să mă simt vinovat/ă, nu vreau să îl/o supăr, așa că fac tot ce e mai bine pentru ea/el. Desigur, iubirea presupune uneori să îl punem pe celălalt pe primul plan, însă atunci când o faci constant, poți fi sigur că la un moment dat vei răbufni.

Deci, pentru că mă abandonez mereu pe mine și îmi pun propriile nevoi pe ultimul plan, presupun că și tu mă vei abandona la fel cum o fac eu. O persoană cu atașament anxios își neglijează nevoile deoarece așa a învățat în relația cu mama să procedeze, a simțit zi de zi, adânc în suflet, faptul că ea nu contează, că nevoile sale nu contează, plăcerile sale nu contează. De aceea, este important pentru tine, dacă te regăsești în acest model de relaționare, să lucrezi cu tine până la nivelul la care nu doar gândești că și tu contezi, ci simți că tu însuți contezi cel mai mult pentru tine.

Relațiile pe care le construiești cu ceilalți îți arată pe jumătate relația pe care o ai cu tine însuți. Dacă te trezești agățat emoțional de ceilalți oameni, simțind că nu valorezi nimic fără ei, dacă ei aleg să plece, dacă simți că ești un om lipsit de valoare, atunci întoarce-te în tine și trăiește-ți din nou rănile, dar de data aceasta cu sens.

Un proces terapeutic în care construiești o relație sigură cu terapeutul tău reprezintă una din cele mai sănătoase și de calitate modalități de a te recalibra și regăsi în zona ta de putere, de a conștientiza felul în care ai învățat de timpuriu că ești fragil, nedemn de iubire și a schimba acest aspect cu o iubire de sine de nestăvilit. Desigur, te poți vindeca și în alte relații, în care cealaltă persoană te securizează destul încât să îți dai seama că tu chiar meriți iubire, însă, toți oamenii au rănile lor, care îi pot împiedica să securizeze și vindece pe altcineva la un nivel atât de profund.

Mai jos regăsiți un experiment sugestiv referitor la conexiunea umană și stilul de atașament

Still Face experiment

Dacă ți-a plăcut acest articol te invităm să citești și alte articole abonându-te la newsletter-ul nostru. Completează formularul de la finalul paginii iar noi te anunțăm când publicăm următoarele articole.