Atașamentul evitant: independențã sănătoasă sau fugă de iubire?

Dacă atașamentul anxios abordat în articolul precedent (Link: https://www.psihologescu.ro/post/ata%C8%99amentul-de-tip-anxios-c%C3%A2nd-teama-de-a-fi-p%C4%83r%C4%83sit-este-mai-mare-dec%C3%A2t-iubirea) se află la extrema dependenței, iată ca atașamentul evitant se poziționează la polul opus, în cercul vicios al independenței excesive.

După cum spuneam, stilul de atașament se formează în copilăria timpurie, în primii ani de viață. Acesta își poate schimba forma și strategia, adică în funcție de indicatorii specifici putem spune ca o persoanã funcționează în baza sistemului unui anumit tipar, însă folosește strategii specifice și altui tip de atașament.

În funcție și de structura genetică cu care se nasc, majoritatea copiilor ajung să dezvolte atașament evitant ca reacție la niște părinți reci, distanți, care nu se racordează la nevoile copilului.

Primele studii realizate pe copiii evitanți arată că atunci când mama dispare din preajma lor, aceștia nu plâng, nu arăta nicio urmă de suferință, ci mai degrabă se orientează spre o jucărie care le place, însă privesc cu jind spre ceilalți copii de care nu au curaj să se apropie. Sunt outsiderii grupului. De asemenea, nici nu strigă după ajutor, rămân singuri și par a se descurca foarte bine, ceea ce configurează de timpuriu o structură a aplatizării emoționale și auto-neglijãrii.

Acești copii pot fi foarte performanți și creativi, par să nu își deranjeze părinții foarte mult, însă nici nu sunt deschiși față de ei. Odată ce cresc, acești copii nu se dezvăluie, însă trăiesc o anxietate profundă, atât la școală, cât și în relații. Această anxietate se manifestă prin somatizãri, probleme cu somnul, cu digestia. Tocmai pentru că părinții nu sunt destul de conectați la el și nevoile sale, nici nu își dau seama că acesta poate suferi, deoarece nu îl simt, nu îl văd și nu îi oglindesc trăirile. Exact asta le și lipsește copiilor care dezvoltă un atașament de tip evitant: oglindirea. Astfel, copilul învață că nu este în siguranță dacă își dezvăluie trăirile, deoarece anticipează că nu se va simți înțeles, va fi rănit chiar, judecat, neglijat. Învață de mic să se descurce ca și cum ar fi singur pe lume.

Pe de cealaltă parte, ceea ce poate duce la un atașament evitant este și sufocarea copilului. Părinții care încalcă granițele copilului, îl protejează excesiv, nu îi oferă spațiul de a-și dezvolta toleranța la frustrare, nu doar că vor construi o persoană veșnic nemulțumită, dar va fi și o persoană cu frică de intimitate, deoarece a înțeles de mic faptul că dacă te apropii, atunci te pierzi pe tine, îți pierzi identitatea: prefer să rămân singur, decât să mă atașez și să mă pierd pe mine.

Adolescenții cu atașament evitant pot fi extrem de rebeli, însă pe ascuns. Se pot angaja în comportamente de risc și trăiesc fluctuații puternice între grupuri și relații, deoarece nu simt că aparțin.

Teama de a se pierde pe sine și de a fi abandonat este atât de mare, încât preferă să aparțină unui haos emoțional, mascat foarte bine de aroganța specificã perioadei adolescentine.

Adulții evitanți sunt persoane muncitoare, dar care, pot fi foarte anxioase la muncă. Tendința de a face totul singur il poate determina pe adultul evitant să ducă mult, mult de tot în spate, să puna o presiune imensă pe el, doar pentru a nu părea vulnerabil, neputincios, în nevoie de ajutor.

În relațiile de cuplu, persoanele care au un atașament evitant pot da mari bătăi de cap partenerului. Aceștia trăiesc într-un du-te - vino constant, prin faptul că atunci când intimitatea crește, se sperie atât de tare, încât se îndepărtează excesiv de partener, chiar și fără ca partenerul să îi greșească cu ceva.

Anticiparea abandonului de sine, dar și a abandonului din partea celuilalt îl determină să iasă emoțional din relație pe perioade de scurt timp. Astfel, pot să nu mai răspundă la mesaje, să fie deconectați de partener chiar și în prezența fizică, să se angreneze în alte activități constant pentru a fugi de partener. În cazul în care este rănit, acesta nu își va arăta durerea. Poate izbucni în furie deoarece își simte granițele violate atunci când partenerul îi spune ce simte, toleranța la emoțiile altora fiind una scăzută.

După această perioadă, odată ce simte că și-a ridicat zidurile în jurul inimii suficient cât să nu fie atins, tiparul de atașament se dezactivează, astfel se pot întoarce la partener.

Ceea ce le sabotează relațiile este exact acest cerc vicios care culminează cu faptul că atunci când se întorc, se comportă ca și cum nu s-a întâmplat nimic, ceea ce îndurerează partenerul care se simte nevăzut.

Adulții cu atașament evitant atrag deseori persoanele cu un atașament anxios. Relațiile care au această configurație sunt tulmutoase și dureroase, deoarece își apăsă butoanele unul altuia. Anxiosul sufocã evitanul, iar acesta din urmă abandonează constant anxiosul.

Ceea ce are de învățat o persoană cu atașament evitant este faptul că relațiile pot fi și sigure, cineva le poate iubi așa cum sunt, însă este nevoie să lucreze cu ei înșiși, spre a se lăsa vulnerabili, a-și deschide inima și a testa ei înșiși faptul că poți fi tu însuți și într-o lume în care să te simți iubit și să oferi iubire.

Desigur, atunci când eviți cu orice preț intimitatea și sentimentul de neputințã pe care îl trăiești într-o relație apropiată, îți poate fi greu să îți recunoști nevoia de a apela la un specialist cu care să îți explorezi lumea interioară, îți spui că nu ai nevoie de asta, tu poți și singur, însă consecința este aceea de a trăi o viață aplatizată, neutră, gri, în auto-sabotaj, cu o inimă împietrită.

---

Dacă ți-a plăcut acest articol te invităm să citești și alte articole abonându-te la newsletter-ul nostru. Completează formularul de la finalul paginii iar noi te anunțăm când publicăm următoarele articole.